Nichita Stanescu [citate]

+ Am cunoscut pe cineva care vedea materia, cineva m-a cunoscut pe mine care vedeam cuvintele.

+Niciodata n-am sa invat ca el a murit.

+Dar adancul pamanutul e plin de morti
si nu e loc, si nu e loc, si nu e loc
de intrebari.

+
El a venit si mi-a spus:
viata
este o absenta
intre doua inexistente.

Eu m-am uitat la el lung,
i-am suras
pana cand
am izbucnit in plans.

+ Muzica este un răspuns căruia nu i s-a pus nicio întrebare.

+Pot să stau uneori în faţa unui copac cu ochii deschişi şi să-l şi visez în acelaşi timp. Şi să prefer să-l visez.

+Singura bogăţie a unui om este spiritul.

+Dacă nu ştii să recunoşti iarba după verde şi apa după sete, atunci nu-i va fi nimănui dor de tine.

+Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.

+Amintirea întâmplărilor mele vine din viitor, nu din trecut.

+Eu nu sunt altceva decât
o pată de sânge
care vorbeşte.

+Tot ceea ce are timp există.

+Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt.

+Nimic nu este mai firesc decât absurdul.

Absurdul este o forma a ratarii sublimului

+A trebuit să vin a doua oară, pentru că prima oară abia acum îmi dau seama că nu există. A trebuit să vin a doua oară ca să-mi dau seama că prima oară nu există niciodată.


+Eu mor cu fiecare lucru pe care il ating,
stelele rotitoare ale cerului, cu privirea;
fiecare umbra pe care o arunc peste nisip,
sufletul mai putin mi-l intinde; fiecare lucru
il privesc cum as privi moartea, rareori
uit aceasta, si-atunci, din nimic fac dansuri
si cantece, imputinandu-ma si smulgandu-mi
bataia tamplelor, ca sa fac din es
coroane de mirt.

+A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

+E o întâmplare a fiinţei mele:
şi-atunci, fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

+Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

+Mai intai iti stangi umerii,
mai apoi te inalti pe varful picioarelor,
inchizi ochii
refuzi auzul.
Iti spui in sine:
acum voi zbura.
Apoi zici:
Zbor
Si acesta e zborul.

+Parcă dormim şi visăm, îmi spuse ea.
Alergam în sus. Scara de beton
se sfârşise demult. Şi clădirea.
Trecuserăm şi de viitor. Cuvintele
rămăseseră în urmă. Şi poate nici noi
nu mai eram.

+Eu sunt trupul absurd al lui..

+Eu aş putea s-o omor
cu o singură lovitură
Ea râde spre mine,
ea surâde
Ea ridică spre ochii mei
ochii ei strălucitori
Ea întinde mâna spre mine,
ea scutură surâzând, râzând
pletele negre.
Dar eu, aş putea s-o omor
cu o singură lovitură.
Acum, ea începe să spună cuvinte
suave, naive, de joc.
Se uită curioasă la mine,
se încruntă o clipă
şi iarăşi
surâde, râde.
Se uită în ochii mei,
cu ochii ei lucitori
În timp ce eu o contemplu
şi aş putea s-o omor
cu o singură lovitură.

+Timpul este un lup devorator.